O alta zi in paradis

Astăzi am vrut să te revăd...oricât am încercat să îmi ridic mușchii feței, zâmbetul cădea, într-un final, în infinit.

Am coborât cele 180 de trepte, care mă despart de angoasa semenilor mei, îngreunându-mi acțiunea cu gânduri, ce-mi infectau mintea cu o promptitudine dureroasă. La ultima treaptă un gând sinucigaș îmi fulgeră subtil creștetul. Am refuzat să îl dezvolt pentru o sinucidere perfectă.

Am întins mâna și, cu un ultim oftat, am deschis cutia postală. Era încă o dată goală. Privirea mătura fiecare colțișor și a rămas acolo pentru câteva secunde, golindu-mi sângele din creier, până când albul îmi acoperii ochii obosiți. Îmi împing mâna pe frunte...Ard...Nu! Nu voi urca 10 etaje pentru a plonja într-un pat aspru pe al cărui cearceaf s-au tăvălit atâtea vieți.

Ies din bloc, blestemând în urma vecinii ce, în plină criză de bani și timp, refuză să plătească reparația liftului.

Aer...plămânii mei sunt încă sănătoși la câte kilograme de fum inhalez pe zi.

Atâția oameni trec în stoluri în drumul meu... Mă simt mai singură când, fără să vreau, îi despart. Blocuri, nori, mașini, parabolici, role, ferestre deschise, furnici, garduri... M-am așezat pe o bancă și scriu mesaje... Până acum sunt 8. Ascult radio, schimbând mereu frecvența, muzică comercială infectă. Doar beat-uri ratate.

Îmi revăd de drum. Țânțarii au invadat orașul, făcându-mă să dansez pe muzica lui Lili Sandu. Aparent pot să merg scriind mesaje... mă împiedic de obicei când vorbesc cu persoanele, însă când scriu parcă al 3-lea ochi este larg deschis pentru vizualizarea obstacolelor.

Un alt vechi gând îmi apare în minte. Pe acesta am reușit să îl vizualizez în detalii: Mă văd într-o mașină, lumini subrede de faruri îmi înțeapă ochii, un sunet forțat de roți încinse se aproprie anevoios către mine. Urmează sărutul pasional al mașinăriilor devoratoare de oxigen, de timp, de vieți. Și atunci...timpul se reduce substanțial: văd șuruburi și bucăți de metal cum taie violent bulele de aer, găsindu-și locul prin mintea mea complicată; văd moartea cum coboară, învăluită de nori negri, chiar pe capota mașinii în chinuri. Apoi mă întreabă: Vrei să mori sau să trăiești?

Un sunet asurzitor mă aduce la realitate...În mersul meu mortuar m-am oprit pe zebră,  încercând să găsesc un răspuns. Înjuriile cursive ale șoferului nervos mi-au stricat ambianța de scris. Mă opresc...